Cronică Preluată din revista Actualitatea Muzicală
Sibiu, 4 aprilie 2019, Sala Thalia 19.00h.
Simfonia IV-a de Enescu
Răvășitoare Mărturisire
Doina Moga
Programul Concertului Simfonic din 4 aprilie de la sala Thalia, s-a asortat cum nu se poate mai bine, cu orașul și cu Filarmonica sa, care de-a lungul timpului au devenit familiare, până la contopire, cu tot ceea ce a fost insolit, exotic, excentric și de excepție, dacă ar fi să amintesc doar pe talentatul și carismaticul dirijor cu o singură mână Henry Selbing sau pe marele organist Xv Dressler care, singur, prin faimoasele-i improvizații a adus in Sibiu mai mulți oameni de cultură consacrați sau in devenire, străini și români de toate vârstele, decât festivalurile gastronomice, târgurile și megaconcertele de acum.
Spun asta pentru că ambele lucrări incluse în seara simfonică de joi au avut în comun, pe lângă un mister biografic- care le așează confortabil in contextul menționat – pe însuși Enescu.
Daniel Podlovschi
Astfel, în prima parte am ascultat Concertul pentru vioară și orchestră nr.7 in Re Major de Mozart, partitură asupra căreia planează incertitudinea autenticității ei „amănunt ” supraacentuat de unii, neîmpărtășit de alții, care însă, pe lângă eleganța tipic mozartiană, din punctul meu de vedere, mai cuprinde si semnătura compozitorului român, pe cele patru cadențe de virtuozitate. Lucru deloc banal. Interpretat de legendarul deja Daniel Podlovschi, în maniera bine-i cunoscută, „îmbogățită ” acum cu o oarecare neliniște dinamică și care, în pofida unor falsuri, aproape inerente emoției, efortului și vârstei, a condus arcușul poveștii cu liniștite accente reflexive in Andante și cu o fulguranță sprintenă în Rondo. Și împreună cu partenerii săi: Orchestra Filarmonicii din Sibiu, respectuos acompaniator și dirijorul viitorului, cum îmi place să-l numesc pe Cristian Lupeș, au oferit publicului un Mozart, cum spuneam, mai reflexiv, mai pastelat,cu scântei catifelate, dar in stil.
In total contrast, partea a doua a serii, așteptată de toată lumea cu nerăbdare, interes și curiozitate, respectiv Simfonia a IV-a de Enescu, în primă audiție la Sibiu și în a zecea din lume, de la „învierea” ei , a venit ca un tăvălug, ca o forță a naturii, care pur și simplu m-a năucit. Misterioasă și ea, bine ascunsă, apoi descoperită aproape arheologic, decodificată și orchestrată după indicațiile amănunțite ale creatorului ei, de către compozitorul Pascal Bentoiu- căruia atât muzicienii cât și melomanii de pretutindeni îi datorează infinită recunoștință pentru asta – Simfonia s-a relevat ca o confesiune tulburătoare, neliniștită pe care am ascultat-o inmărmurită. Și asta, cu toate că prima dată când am auzit-o cu Filarmonica bucureșteană m-am alăturat corului care a catalogat malițios lucrarea cu spusa : ce interesanta Simfonie de Enescu a scris Bentoiu! …E drept că a doua oară, „văzând-o” în baletul Enesciana de la Constanța – 2015 , m-am apropiat mai mult de esența ei, captivându-mă prin insolit.
Acum însă, nu am cuvinte să descriu ce am simțit ascultând-o în tălmăcirea Filarmonicii sibiene – deținătoarea unor calități de rară consistență: o omogenitate, virtuozitate, suplețe, vigoare, un nelimitat evantai de timbre și nuanțe, expresivitate, acuratețe, și a dirijorului vizionar Cristian Lupeș, care aude cu sufletul și vede cu mintea ceea ce scapă altora, dar care pare să fi găsit cheia de acces în simfonie, deschizând astfel larg ușa spre universul bulversant și tulburător al lui Enescu. Iar compatibilitatea dintre ei, ca și dintre el și compozitor au făcut din aceasta simfonie ceea ce este de fapt, o cutremurătoare confesiune ca o forță a naturii, cum spuneam. Am auzit în ea o lume de idei suprapuse într-un aglomerat desen arhitectonico-polifonic dar logic și foarte colorat emoțional; o bogăție de senzații și sentimente dizolvate in armonii moderne; un preaplin de muzică de o măreție și vigoare surprinzătoare; un amalgam de culori timbrale profunde dar și multă poezie, visare și liniște solară. In fine, personal, am perceput-o ca pe o mărturisire în care a fost prezent și copilul Jurjac și maturul Jurjac și geniul Enescu cu întregul traseu artistic, dar și omul Enescu cu inepuizabila-i gamă de trăiri necenzurate: războaie sufletești, răzvrătiri, bucurii, tristeți, îndoieli, victorii, suferințe, mărturisire spusă când cu umor, când cu tăios cinism, când cu blândețe și seninătate, când cu tresăriri ghidușe, dar toate cumva încifrat. S-a jucat cu el, cu viața, cu lumea, cu destinul pe care l-a respectat dar l-a și provocat, rămânând fidel credinței în biruința omului asupra lui.
Simfonia a IV-a de Enescu cu Filarmonica din Sibiu și Cristian Lupeș la pupitru….iată un trio menit să cucerească orice festival internațional, orice podium de renume, un trio care ni-l arată pe Enescu, compozitorul veșnic universal, veșnic contemporan, indiferent de cifrele care indică anul sau secolul când e ascultat. Tulburător concert. Ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant – ca să rămân in nota începutului -este faptul că, după concert, gândurile mi-au rămas lipite de picturile lui Picasso, așa cum privind casa pictorului de la Malaga am fost învăluită de atmosfera muzicii lui Enescu. Să fie doar anul comun de naștere al celor doi (1881) sau îmbrățișarea universului.
Doina Moga
Filarmonica de Stat din Sibiu